Un întreg capitol din cartea „Ţara pe care o iubesc“ este dedicat Dunării şi Deltei Dunării. Regina Maria descrie ţinutul virgin românesc şi oamenii de aici mai frumos decât cel mai iscusit condei de scriitor.
„Dacă nu sunteţi obosiţi de rătăcirile mele de la şes la munte, v-aş duce puţintel colo jos, pe ţărmul Dunării, acel râu mare şi nobil care este una din mândriile ţării. Apele nu-s chiar aşa de albastre cum spune cântecul, dar sunt largi şi curg măreţ, ducând atâtea corăbii, rostogolindu-se pe lângă atâtea şi atâtea oraşe“, începe regina descrierea.
„Am plutit în toată întinderea ei, câtă se ţine de o singură ţară, de la Porţile de Fier până la acea ciudată regiune plană care este gurile ei. Un ţinut de lacuri şi de mlaştini şi de ape veşnice, de canaluri şi de trestii şi de bătrâne sălcii, un ţinut care pe alocuri face pe cineva să se gândească la ce va fi fost înainte ca apele să fie despărţite de uscat. Nu am hărţi precise în minte cu aceste ape complicate, dar văd totul în imagini, ca un drum al meu. Am sclipiri bruşte în mintea mea cu locuri ce-ţi încântă ochii, nesfârşite întinderi de apă, jocuri de lumini şi umbre. Revăd silueta unui copac singuratic ce părea un suflet pierdut în ceaţă, sau o turmă nesfârşită de bivoli de apă ce mergeau restrânşi pe o fâşie îngustă de pământ, iar trupurile lor voluminoase reflectându-se în apa de lângă ei.
Mai revăd cai albi, rătăcitori cu coama lor sclipitoare în soare asemena sidefului, multe mlaştini acoperite, deschizându-şi larg petalele ca de zăpadă pentru a privi cerul. În vaporaşul nostru, ne evaporăm în jurul Dunării şi vizităm multe locuri prospere, până ajungem aici unde era atâta linişte încât aveai impresia că ai ajuns la capătul lumii. Când mă gândesc la aceste ţinuturi, mă năpădesc sentimente pure, de vis, şi pentru un timp reuşesc deoparte gândurile de lupte şi certuri.
Aceasta este de fapt lumea sălciilor ce se găsesc cu miile şi care domnesc peste aceste ţinuturi şi pot creşte acolo unde niciun copac nu se poate ridica. În sezonul ploios, atunci când terenul este inundat, ele stau „cu apa până la genunchi“, cu trunchiurile lor mici de abia văzându-se. Am vâslit cu orele de-a lungul canalelor conturate de sălcii, a umbrelor frunzişului copacilor din lacurile atât de vaste ce se aseamănă cu marea. E şi o lume de făpturi înaripate, căci toate felurile de păsări se sălăşluiesc în mijlocul acestor bălţi. Când apele sunt înalte, poţi străbate cu luntrea prin umbra pădurilor înecate, care în anume timpuri sunt pline de viaţa păsărilor ce-şi clădesc cuiburile: raţe sălbatice şi pescăruşi, cocori suri, albi şi bruni, păsărele cu pene scumpe, solemni vulturi tăcuţi şi păsări de pradă de toate felurile. Babiţe stângace, cu mersul încet, se cuibăresc în nămol alături cu lebede sălbatice, care la lăsarea serii plutesc din aripi încete, aducând înapoi în minte basmele lui Andersen.”
Lipovenii: molâi uriaşi cu părul bălan În cea mai mare parte, pescarii sunt lipoveni, ruşi dintr-o anume sectă.
Molâi uriaşi cu părul bălan, au un tip care nu se schimbă niciodată. Pretutindeni îi cunoşti după ochii lor albaştri, după bărbile lor în floarea mierii şi după cămăşile lor roşii care se văd pretutindeni fluturând ca nişte maci gigantici în luntrile lor negre cu fundul plat. Îmi mai aduc aminte de o primire minunat de pitorească undeva, prin aceste părţi pline de vis ale Dunării. Iahtul nostru se oprea odată cu seara în paşnicele ape largi ca ale unui lac. Soarele se apropia de marginea zării. O moschee albă ca zăpada, cu sprintenu-i turn sârguindu-se către ceruri, se răzima de fondul tabloului ca duhul unei clădiri, enigmatică şi plină de taină ca o rugăciune în liniştea serii.
Citeste mai mult: adev.ro/pbjlod